De o vreme incoace, incerc sa imi dau seama de ce pana acum incercam sa multumesc pe toata lumea si eram, bineinteles, foarte distrusa ca nu reuseam.
Unii dintre noi isi concentreaza toata atentia asupra lor, ca sa fie ei insisi multumiti si atat. Stilul asta de viata mi se parea cam egoist pana acum, insa am ajuns la concluzia ca dintre doua extreme rele, in varianta a doua macar reusesti totusi sa multumesti pe cineva, pe tine insuti. Si asta este o realizare.
Nu pot sa spun daca este o multumire doar de suprafata, pentru ca daca felul omului de a fi este "moale", atunci in adancul sufletului tot nu este fericit.
Oricum, fericirea asta este asa de relativa. Daca ma trezesc de dimineata cu fericirea in gand si ma gandesc la lucrurile bune din viata mea, totul este super, asta pana cand cineva isi aduce aminte ca nu sunt perfecta si imi reaminteste de tot ce am facut rau in ultimul an. Si atunci am doua variante. Sa fiu egoista, sau sa ma deprim total. Nu stiu ce ati alege voi, insa uneori ne explicam pe noi insine in van, unor persoane care au declarat mereu ca nu doresc sa se explice. Exista persoane care spun ca fac totul dezinteresat, insa daca nu le spui "multumesc mult de tot" in loc de "mersi" nu considera ca le-ai multumit! Persoane carora li se pare ca daca ai un anumit ton intr-o zi, e pentru ca ai ceva personal impotriva lor. Persoane care isi petrec cele mai frumoase momente din viata lor, toate lucrurile marunte si pretioase, cu gandul la faptul ca cei din jur nu le apreciaza suficient, crezand ca stiu ce gandesc altii. Persoane care sunt atat de orbite in lumea lor de ganduri distructive, care darama tot, incat nu vad si alte "multumesc-uri" in afara de cele exprimate prin cuvinte. Si mai sunt persoane care au impresia daca ai afirmat ceva, a fost automat o critica la adresa lor, chiar daca tie nici prin gand nu ti-a trecut asa ceva. Nici unul dintre noi nu este perfect, eu stiu sigur ca nu am avut niciodata pretentia asta. Poate ca uneori se intampla sa sustin cu vehementa unele idei pentru ca stiu ca am dreptate, nu din prea multa incredere in judecata mea, ci din experienta. Dar nu cred ca prin asta ajung sa ii calc in picioare pe cei din jurul meu. Si daca unii au blocaje de personalitate si blocaje de exprimare, eu de ce nu as avea dreptul sa pastrez tacerea, fara ca aceasta sa imi fie judecata?
Am citit pe un blog frumos de tot un citat despre cum un loc este frumos daca asa il vede persoana care se uita la el, cred ca se aplica si la persoane. Inclusiv la autopretuire. Daca in adancul sufletului o persoana nu este multumita de ea insasi, atunci va crede ca si ceilalti sunt automat impotriva lor, ca nu ii apreciaza, cand de fapt, totul porneste de la ceva atat de simplu iubirea de sine. Chiar nu cred ca este o prostie sa te iubesti pe tine insuti. Poate ca daca acele persoane care imi reproseaza ca nu le apreciez suficient si ca nu le multumesc suficient s-ar iubi pe sine suficient, atunci si-ar da seama ca exista intr-adevar lucruri care se subinteleg si care ar trebui sa fie considerate implicite, atunci cand exista o anumita intimitate intre oameni.
Este greu sa te intelegi tu insuti uneori si este si mai greu sa te faci inteles altora. De aceea, incerc sa trec peste etapa din viata mea in care am incercat sa ma explic, pentru ca am consumat prea mult combustibil afectiv in sensul asta si sa vad ce se intampla. Deocamdata nimic bun, pentru ca nimeni nu crede ca m-am schimbat. Nimeni nu priveste doar ce este dupa . si de la capat. Tot ce a fost ramane scris pentru eternitate, se pare, un cookie agatat, de care isi aduc aminte uneori, exact in momentele esentiale, aceia care doresc sa isi justifice de ce nu pot fi fericiti si multumiti cu ei insusi.
